fictiuni pe tema data (1) – viata vazuta de sus

marc-chagall_over-the-town-02
Cine n-are de lucru, isi face. Recent ma plangeam ca, pentru blogul asta, o intreprindere mai dificila decat dezvoltarea unui subiect, este gasirea lui. Adica nu poti umple paginile doar cu ‘pe unde am mai fost’ si ‘ce se mai intampla’ daca nu vrei sa renunte lumea la tine. Asa incat m-am incaltat singura cu sarcina de a lega ocazional cate o fictiune la periplul ‘Clujului de poveste’ prin Clujul istoric. Si cum ultimul popas de ‘clujing’ a fost Parcul central, mi-am adus aminte ca in urma cu ceva ani m-am produs cu o asemenea fictiune pe tema data: doi tineri stand la semafor si declarandu-si infocat dragostea, probabil vesnica la acel moment.

Asa incat, iata, doi juni, un el si o ea (sexele au fost alese astfel incat povestea sa aiba o aparenta oarecum clasica), proaspeti si fara stranse legaturi cu lumea inconjuratoare, s-au hotarat ca e o zi la fel de buna ca oricare alta, ca dealtfel si ieri si alataieri, sa inlocuiasca frecatul coatelor pe bancile scolii cu o plimbare la umbra prin parcul central, cine stie, poate mai prind o zi cu hamace leganandu-se ademenitor la umbra sau se pot alatura unui grup de varsta apropiata la o cantare.

Sub soarele apasator, asteptand la semaforul de la podul Garibaldi calea libera spre verdeata si racoare, povestesc despre cate in luna si in stele, despre cum s-ar simti iarba sub talpile lor goale (e moale si racoroasa; nu,nu, gadila. Si mai mult ca sigur incepe sa se usuce pe vreme asta), despre cum ar fi sa danseze in arteziana din parc (oare e voie?) si despre ce alte senzatii si emotii noi ar mai putea experimenta in mijlocul copacilor, ei, copii de oras, crescuti intre betoane.

Le vine ideea ca luandu-se de mana isi vor uni visele intr-unul mai mare si mai frumos, deci o fac si se gandesc ca bucuria descoperirilor astora e doar datorita faptului ca sunt impreuna. Cum de pana atunci trecusera singuri si mereu in graba prin aceleasi locuri fara a fi tentati sa se opreasca? El i-o spune cu o oarecare teama pe care o mascheaza cu un zambet smecher si cu o imbratisare, iar ea, rosie ca un mar de vara si umplandu-se de exaltare copilareasca, ii incolaceste incheietura cu degetele si il ridica deasupra orasului, transformandu-se in balon mare, vesel si frumos.

Si baiatul pluteste purtat pe sus si vede orasul de la inaltime, iarba, fantana, lacul, panglica taioasa a Somesului si se bucura o vreme ca un copil, dar la un moment dat il ia cu ameteala, iar oboseala si intrebarile ii dau tarcoale, perspectiva se schimba, iar spaimele se dilata apasate de caldura. si totul isi schimba culoarea, iarba prin care parca era vorba sa se tavaleasca, fantana alba si racoroasa in care si-o imaginase pe ea, cu tricoul ud, raul- ce chef avea sa arunce undita in el sau sa dea pe gatlej in jos o bere, la Chios. El dorise doar joaca si umbra. Si un dram de noutate. Zborul era mai mult decat asteptase si fara indoiala, mai mult decat ceruse. Nu era pregatit pentru asta.

In plus, uite, in parc, langa toneta de inghetata, in spatele caricaturistul cu cainele (parea simpatic tipul), mai e si un vanzator cu un manunchi intreg de baloane colorate, gata sa-si ia zborul in alte directii decat cea in care fusese el purtat si sa-i decoreze altfel zilele. De ce s-ar agata cu obstinatie de balonul lui rosu cu care isi traise deja experienta?

Asa incat baiatul nostru desfacu legatura din jurul incheieturii, care oricum ajunsese sa-l roada si reveni usurel si fara prea mari regrete cu picioarele pe pamant unde, dupa o bere sau doua, hotara ca orasul si cerul nu mai au secrete pentru el, iar senzatiile si experientele noi sunt frumoase doar pe termen scurt, asa incat pentru o vreme va incerca altceva: se va face corporatist si va inceta sa zboare. Va deveni el copac sau stalp sau cruce. Nu apucase sa se plimbase descult prin iarba, dar asta nu mai era o prioritate, insa nota intr-un carnetel cu coperti negre adresa vanzatorului de baloane, asa, pentru orice eventualitate.

Apoi, ca semn al convingerii sale, isi aranja regulamentar parul, candva rasfirat a razmerita, si dete jos snikersii verzui la care tinuse candva atat de mult si tricoul ce povestea despre un elefant roz si le arunca in Somes unde acestea se alaturara resturilor balonului rosu pe care, candva, chiar el il umflase cu imbratisari, vorbe soptite si vise. Si duse au fost. Asa cum tot pe apa raului s-a scurs, nebanuita si in liniste, bucuria simpla a vietii tihnite.

Orasul sa fi fost de vina? Sau balonul? Sau vara? Sau omul?

Va spune ‘servus!’, epuizata de la atata fantazat, fabrica de nimicuri!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>