cu mocanita pe Valea Vaserului

De cativa ani tot auzim cat de frumos e prin Maramuresul istoric, dar uite ca abia acum am pus laolalta dorinta si putirinta si in weekendul care a trecut ne-am strans cu totii si am purces spre Viseu. Mai exact Viseul de Sus. Am ajuns seara in localitatea cu pricina unde ne facusem rezervare la o pesiune tare frumusica, La Cassa pe numele ei, plina ochi de turisti, marea majoritate veniti de pe te miri unde de pe continentul asta sa se bucure de plimbarea cu ultima mocanita din Europa (cel putin asa spun istorioarele localnicilor). In pretul de 120 de lei pentru camera dubla, am avut parte nu doar de o odaie curata si placuta, ci si de o gradina cozy unde am stat la taclale pana tarziu, in noapte, de oameni gata sa ne ajuta, indiferent de ce ne-ar fi trecut prin cap sa le cerem, iar dimineata, de un mic dejun regesc cu de toate, de la traditionala omleta cu ce ne-a poftit inima, la dulceata de zmeura facuta in casa, cu painica proaspat scoasa din cuptor, malai cu lapte, bundas kenyer si suc proaspat de fructe.

In conditiile astea, cu greu ne-am urnit pana la locul de imbarcare in mocanita, caci trenuletul turistic, o instalatie cam rustica, pleaca pe la orele 9. Un bilet te va costa, in plin sezon, 49 de lei, iar pe copii si studenti ‘doar’ 41, pret in care nu sunt incluse nici gustari, nici bauturi, ci, eventual, o patura, dar pentru o suma aproape dubla, poti primi pachetul complet, cu ceva merinde la pranz, cafele si ceaiuri. Totusi nu va sfatuim sa faceti asta pentru ca veti putea sa cumparati aceleasi chestii la preturi aproape rezonabile o data ajunsi la destinatie. Daca nu v-ati rezervat locuri, s-ar putea sa calatoriti in picioare, iar daca la dus cam toata lumea ‘atarna’ pe la geamuri, urmarind fie locomotiva scotand furioasa aburi grosi, fie casele pitoresti de pe marginea sinelor, fie peisajul, la intoarcere lucrurile nu mai sunt atat de animate si unii ar putea tanji dupa un loc unde, eventual, sa atipeasca.

Despre drumul in sine, numai de bine, desi, la cate auzisem despre zona, ma asteptam sa fie mult mai spectaculos. Gura lumii spune ca, daca inchiriezi o drezina (o chestie ciudata, cu infatisare cumva post-apocaliptica, o carcasa de dubita sudata de roti de tren, care se deplaseaza cu un zgomot infernal si costa 100 de Euro pentru maxim 10 persoane) sau iei mocanita din zori, cea a muncitorilor forestieri, ai ocazia sa urci pana la Faina, unde locurile sunt mult mai salbatice, iar peisajul e un spectacol extraordinar. Noi, mai comozi din fire cand ne strangem in numar mare, n-am facut asta, asa incat crestele de pe drumul nostru au fost ceva mai domoale, iar locurile nu intr-atat de salbatice, dar am avut si noi parte de cateva surprize: casute cocotate pe spinari de munte in locuri unde ti-e greu sa crezi ca ar trai vreun suflet de om, o poarta maramuresana, colti de stanca rasarind spre cer din mijlocul copacilor, cursul cand domol, cand navalnic al Vaserului (wasser=apa in germana. Va imaginati cum a primit numele apa asta? Cred ca povestea, desi n-am auzit-o pe cea reala, ar trebui sa fie tare simpatica). La Paltin, destinatia noastra, proprietarii mocanitei turistice, o companie nemteasca din cate am inteles, au amenajat un muzeu in miniatura si un loc de sueta si relaxare. Pentru 6 lei am primit un paharel minuscul de afinata, si tot la acelasi pret am inghitit lacom o placinta, nu cea mai buna mancata pana atunci. Iar in pauza pe care am avut-o pana la intoarcere am fugit in aval sa vedem spitalul asa-zis ‘de nebuni’, sapat in stanca pe cateva nivele, pastrand inca vizibile locurile unde se fixau pustile celor ce il aparau. Mai tarziu, am aflat ca am fost cea din urma tara a acestui continent producatoare de locomotive cu aburi si alte povesti de razboi din zona asta, dintre care, cea a neamtului condamnat la moarte care si-a salvat viata taind crengile unui copac crescut aproape perpendiculat pe o stanca. Trunchiul ramas pare-se ca mai poate fi vazut si astazi.

Pe la 3, calatoria noastra cu marele sarpe fumegator se incheiase, iar noi am pornit-o, nu fara parere de rau, spre Barsana, Ieud si mai apoi spre muntii Tiblesului. Dar despre astea, va voi povesti mai incolo. Deocamdata, haideti sa vedeti si cate instantanee. Poate va veti simti tentati sa o luati si voi incolo cand vor reveni zilele insorite. Credem ca efortul merita! Iar noi le multumim Iuliei, lui Alex si lui Barbu pentru ca au fost niste organizatori fara cusur si ne-au suportat toate pretentiile!

One Comment

on “cu mocanita pe Valea Vaserului
One Comment on “cu mocanita pe Valea Vaserului
  1. Pingback: cu mocanita pe Valea Vaserului | Fabrica de nimicuri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>