istorioara cu parfum din vechiul Cluj -100 de zile pentru o harta de poveste (11)

mirrorIstorioara cu happy-end care urmeaza, o micuta bijuterie pastrand in ea parfumul vechiului Cluj, cel putin asa o vad eu, am ‘primit-o’ in dar de la o prietena care cauta de ceva vreme pe cineva care sa o faca cunoscuta. Asa incat, iat-o. Sper sa va bucurati de ea cel putin la fel de mult pe cat m-am bucurat eu.

Se intampla in micuta pantofarie uitata de lume de pe straduta care duce puhoi de oameni de la biserica Sfantul Mihai catre Casa Matei. Locul nu are nici muscate rosii in jardiniere, asa cum mai poti vedea la cladirile din jur, nici o vitrina care sa-ti ia ochii si nici reclama luminoasa care sa-ti atraga atentia, asa incat, in goana de fiecare zi nu e greu ca treci pe langa el fara macar sa stii ca acolo un domn mai in varsta si ajutorul lui asteapta sa mai puna o pingea sau sa mai repare un toc. Te si miri ca un asemenea colt desprins parca din alta lume, mai exista si mai functioneaza in vremurile astea aluneacoase in care lucrurile stricate, ca si relatiile de altfel (am citit asta undeva, pe facebook, recunosc), nu se repara, ci se arunca fara mustrari de constiinta.

In pravalioara asta, undeva la o inaltime cam ciudata, agatata oblic troneaza o oglinda despre care, la prima vedere n-ai putea spune ceva deosebit. Si totusi … Doamna care asteapta rabdatoare pantofii sotului, o persoana rafinata, cu o varsta nedefinita, cu esarfa rosie asezata studiat pe umeri, candva probabil o profesoara exigenta, dar placuta in acelasi timp, sigur e de alta parere. Se uita insistent in sus, apoi se roteste putin pe varfuri pentru a-si surprinde profilul si a constata ca haina, desi si ea de varsta nedefinita, se aseaza impecabil. Zambeste larg.

-Stiti, ii spune ea mesterului aparut din spatele unei perdele, e ceva cu oglinda asta a dumneavoastra. De ani de zile vin aici si ea tot fara cute ma arata. Si zau daca vanitatea mea e mai flatata in alta parte decat aici.

Pantofarul nostru, un personaj tare pitoresc de felul lui, zambeste hatru. S-au mai lasat si altii prinsi in jocul oglinzii lui. Iar obiectul are o poveste care merita amintita pentru ca, cine stie, poate tocmai datorita ei imaginile or fi fiind atat de fascinante.

In urma cu ani buni, pe acelasi perete domnea, semeata, o alta oglinda. Mai mare si ceva mai austera. N-avea rama vopsita cu bronz si nici ornamente, iar pe ici, pe colo, argintul era tincuit. Era insa frumoasa si reflecta in ea toate perechile de pantofi care se perindau pe acolo. Intr-o buna zi, un domn bine pozitionat pe scara sociala a vremii a intrat in pravalioara si a intrebat daca e de vanzare oglinda. Mirat, mesterul i-a raspuns ca obiectul nu-i de vanzare, nestiind sa il pretuiasca, dar ca in schimbul unuia pe care sa-l poata folosi la fel de bine si a aflarii motivului unei asa dorinte neobisnuite, se invoieste sa-l impacheteze si sa-l doneze celui ce l-a solicitat. Vizitatorul i-a explicat ca in acea oglinda i-a directionat candva privirea si reflexia lui s-a intalnit si s-a placut cu reflexia celei ce avea sa-i devina sotie si de atunci isi impart impreuna, fericiti, viata. Drept pentru care la a nu-stiu-cata aniversare a lor, ce altceva ar putea sa ii ofere sotiei?

A doua zi, locul vechii oglinzi era ocupat de cea care o puteti vedea pana in ziua de astazi daca ajungeti cumva pe la pravalioara de care va povestesc. Obiectul s-a schimbat, povestile continua.

Si nu-i asa ca, parca-parca, ati trece si voi pe acolo sa vedeti ce va rezerva sticla aceea argintata si inramata a pantofarului?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>